n-am stat mult să mă gândesc dacă să scriu sau nu postul ăsta. am promis acum ceva timp că voi începe o înșiruire a copilăriei mele. așadar să purcedem, eu la scris voi la citit și dat cu părerea.
1.
am crescut la țară. un sat uitat de lume, unde dealul se revarsă în lunca tazlăului, locul unde am învățat să înot, unde îmi petreceam verile, unde m-am îndrăgostit și unde prindeam moine și câre cu mâna. ba chiar agățam și mormoloci în ochiuri de apă verzi.
bunica mea e cea de la care am învățat ce e viața și moartea, femeia care și-a pus amprenta în educația și personalitatea mea ca viitoare femeie. o femeie cu chip blând, brăzdat de riduri adânci, fiecare rid însemnând un necaz sau o supărare. și nu erau deloc puține. îmi placea și-mi place și acum să mă pierd în ochii ei verzi plini de bunătate. bunica mea a rămas văduvă cu un an înainte ca tata să se-nsoare cu mama. tata avea 25 de ani. a fost înfiată de-o femeie cumsecade care n-a putut să aibă copii. a avut o viață grea, rămasă fără bărbat mult prea devreme și cu 5 copii. 3 băieți și 2 fete. în ordinea numerelor de pe tricou: costel (ion), gelu (tata), virgil, maria și zînica. din tot arborele ăsta genealogic a rezultat o căruță de nepoți, eu fiind prima. aveam 7 luni când mama m-a dus la țară, pentru că pe vremea lui ceașcă era cum era… acum să mă întorc la bunica mea…
bunica mea mă lua seara în grajd, la mulsul floricăi. eu țineam coada să n-o lovească pe mamaie, iar mamaia mă răsplătea cu primul lapte muls, călduț și crud. mă certa când mă suiam pe casă, că-i rup tabla, dar râdea cu năzbâtia de mine când mă aruncam în brațele ei să mă pupe. abia așteptam să vină vara, să ne suie tata în autobuz și să ajungem la mamaia. reperul nostru la coborâre era întotdeauna fântâna cu cumpănă de la centru, unde adăpau văcarii cornutele seara când veneau de la deal.
mi-amintesc ploile calde de vară, când stăteam pe prispă și mă jucam cu picăturile de ploaie, cum îi distrugeam via, cu poftele mele de acrituri, mărul imens din fața casei, care umbrea grădina din față, măr călărit de mine de mii de ori și care făcea niște mere mici și dulci ce se înroșeau la soare. mere de creangă le zicea. ce cădea din copac era adunat în găleți și dat la porci, sau pus la fermentat pentru rachiu. la moldova țuica se numește rachiu.
în fiecare vară, mamaia mă punea să fac fel de fel de munci ingrate pe care ajunsesem să le iubesc, iar dacă nu le-aș fi făcut n-aș fi avut ce povesti. râneam la vaci, la porci, la gaini și iepuri, mă băgam în poiată după ouă și ieseam plină de păduchi de găină, păduchi ce mureau în 24 de ore, dar care mă exasperau, pentru că până crăpau ei eu eram o imensă roșie de la atâta scărpinat. îi luam iepurașii și mă jucam cu ei, iar mamaia mă certa să nu-i mai chinui că mor.
avea în grădină doi corcoduși, un vișin, tufe de zmeură, un păr, un cireș de mai, mulți pruni, iar la gura mea se dădeau lupte turcești că nu știam cu ce să încep. așa că le amestecam.
furam din grădini porumb, îi desfăceam pănușile, lăsam mătasea la vedere și-mi imaginam că am păpuși.
când am scos pentru prima dată apă din fântână, am scos găleata pe jumate goală și-am apucat-o de margini, vărsându-mi toată apa aceea rece în cap.
eram călare pe toate gardurile și porțile, eram o așchimodie cu genunchi beliți. mă duceam la deal cu vaca, o lăsam în păpușoi și eu mă duceam în pădure după alune și mure. de multe ori am lăsat-o în grija altor copii, iar eu fugeam la baie la tazlău, asta până s-a prins bunică-mea și-a venit cu japa după mine pe baltă. parcă o văd: sabina, mameluc ce ești, aici ți-e dealul? și cu hainele ude pe mine, că pe-atunci nu se iegzista costum de baie, ieșeam repede din apă să nu mă prindă și fugeam așa. până seara când ajungeam acasă mamaia se calma, iar eu mă uscam 
îmi plăcea să-mi așez capul în poala ei și ea să mă scarpine. o pupam tot timpul, ca și acum de altfel…
urmează mersul la cosit și adunat fânul în căpițe…