și?
la etajul 4 s-a simțit bine, recunosc că m-am panicat, dar trebuia să fiu lucidă, că aveam și cupilul în brațe. concluzia? suntem teferi și nevătămați, un pic speriați, dar trece…
p.s. sunt restantă rău la citit bloguri și la luat premii. ușor, ușor îmi revin, dar dinții ăia-s de groază că nu mai ies o dată…
Un Paște liniștit și lumină în suflete!!!
ca să se știe că cioara își laudă oricum negricioșii 
soața mă bate la cap de vreo 2 ani să depunem dosar pentru canada. iar eu sunt din ce în ce mai tentată să zic da. mă gândesc la cupil, la viitorul lui, iar românia nu-i o soluție în momentul de față. cică se scurtează perioada de concediu (nu că aș beneficia de el sau de vreo indemnizație), sistemul sanitar e la pământ, ba cică va trebui să mai și plătim pentru consultații după ce că se opresc din salariu atâția bani pentru asigurări, iar eu n-am chef ca amalia să învețe de la teve ciumac, nikita, secsi brăileanca, eleva porno și câte alte minunății, auto-denumite ironic, vedete.
nu suntem legați de aproape nimic aici, decât de familii și câțiva prieteni, nu avem casă, iar dacă ni se va face dor, există oricând internet și webcam. iar amalia mea va beneficia de calitatea sistemului sanitar canadian, de o casă frumoasă în suburbiile montrealului și-o viață mai bună.
și poate nu mă voi mai gândi cu atâta groază că nu mai vreau un al doilea copil, pentru că n-am cu ce-l crește…
înnorat, frig, în casă un mare haos, amalia mâncat jumate de castron de piure de legume, eu happy fără motiv. cam așa decurg lucrurile în ultima perioadă. nu mă mai afectează nimic, nu-mi pasă că e posibil să rămânem în stradă, ce știu e că luna viitoare mergem să luăm verighetele. dacă până acum voiam verighete de nu știu care, spoite, nespoite, aur alb, anti-stress, acum vreau doar verighete. pentru că nu contează cum arată, contează doar ce vor însemna ele din iulie încolo.